Despre fobia mea de caini si fosti morti

 I-am promis Madalinei ca o sa scriu despre fostul meu care a murit*. Nu ma simt foarte confortabil sa fac asta, pentru ca mie imi place sa imi gatesc fostii bine de tot, cu ou si cu otet, la foc mic pana nici propriile mame nu reusesc sa ii mai recunoasca.

Hey, hai sa iti explic. Te incurci cu o (wannabe) scriitoare, asteapta-te sa devii o postare din blogul acesteia - ca e maine, ca va fi peste 5 ani, don't worry about it, cu siguranta se va intampla, si nici mama ta nu te va mai recunoaste. Ba mai bine te rogi zilnic ca (wannabe) scriitoarea sa nu aiba succes, caci exista riscul real sa te transformi din postare de blog direct intr-o carte care va fi apreciata de toate feministele din Romania. Si atunci va trebui sa iti folosesc numele real. Ok, poate nu va trebui, dar voi dori sa o fac. Just because.

Asa ca, de morti numai de bine, hmmm, nu as zice neaparat. Dar, in apararea acestui fost si in apararea mea, este probabil unul dintre singurii (sau poate chiar singurul) cu care am facut pace.

Era vara lui 2011 si eram fiarta bine pe tipul asta. Inalt, blond, ochi albastri, doar cu un an mai mare ca mine, tot tacamul. Era o singura problema care a stat in calea (inceperii) fericirii noastre: tipul avea un caine.

Stiu, si eu am caine acum. Tocmai de aceea am caine acum. De cand ma stiu, am avut o fobie uriasa fata de caini. Ingrozitor. Cred ca as fi preferat sa ma linga 3 boschetari pe fata decat sa se apropie un catel mic si pufos de mine. Vorbim de pachetul intreg de fobii, care include inclusiv cosmaruri noaptea, facut un drum de 5 minute prin Bucuresti in 35 de minute doar ca sa ocolesc caini, atac de panica la cel mai mic latrat.

Fastforward in toamna lui 2024, am trait una dintre cele mai mari dezamagiri ale vietii mele (care implica statul roman si care, din pacate, inca este o rana deschisa, iar eu despre rani deschise cam evit sa vorbesc). Pentru a trece mai usor peste dezamagire, am luat-o pe Arya. Spuneam oricum demult ca vreau un caine mic, alb si pufos. Ma oprea un singur gand: daca iau cainele mic, alb si pufos si imi va fi frica de el?

Mai sarim un pic pana in 10 octombrie 2025 si nu, nu mi-a fost frica nicio secunda de fetita mea si da, Arya este sufletul meu si fara indoiala cea mai buna alegere a vietii mele. Si da, cum m-a muscat catelusa asta cand era pui nu m-a muscat nimeni si nimic in viata asta.

De asemenea, da, faptul ca am un caine ma ajuta oarecum sa imi gestionez frica. Inca nu cred ca as fi confortabila cu un caine mare langa mine (fie el si un labrador), insa de cand o am pe Arya, m-am jucat cu vreo 5 caini de talie mica. Stiti cu cati caini de talie mica m-am jucat pana la Arya? Zero. Nada.

Derulam in vara lui 2011 si eram studenta in Bucuresti (da, am fost studenta in Bucuresti 2 ani pana sa ma mut in Danemarca). Vorbeam deja de cateva saptamani cu tipul asta, ne intelegeam foarte fain, vibe-ul era bun si am zis sa ne intalnim. 

Intalnirea a durat fix 2 minute: cat a sarit labradorul lui pe mine si cat i-a luat tipului sa imi dea cateva palme si apa rece pe fata ca sa ma trezeasca din lesin.

M-am mai intalnit cu tipul acela de vreo 2-3 ori, ne-am pupacit un pic si cam atat. Era o tensiune destul de intensa intre noi doi, deoarece ne placeam unul pe altul destul de mult, dar nu putea sa fie nimic intre noi, tinand cont ca eu lesinam numai cand auzeam de cainele lui. 

Si da, pe vremea aceea l-am invinovatit ca alege cainele in locul meu, but - hear me out - eram mica si proasta (20 de ani), fobia mea era uriasa si nici nu am crescut intr-o casa in care s-a practicat dragostea fata de animale, ba din contra. 13 ani mai tarziu, daca cineva - oricine - imi cere sa aleg intre fetita mea si el / ea, well, pa, la revedere, mi-a parut bine (sau nu) si daca nu parasesti incinta cat mai repede, e posibil sa si mori. In chinuri groaznice, iubit la maxim de un mic bichon dragastos. Si pocnit de mine.

Partea faina la tipul asta a fost ca inainte sa plec in Danemarca, ne-am intalnit si am discutat. Despre tot ce a fost intre noi. Ne-am cerut iertare unul altuia. Ne-am iertat unul pe altul. Am stat intinsa cu capul pe pieptul lui cateva minute bine si ne-am oferit o imbratisare foarte lunga. Si atat. 

A fost una dintre cele mai eliberatoare experiente ale vietii mele si as face asta cu toti fostii mei, bineinteles, daca acestia nu ar fi niste pietre din punct de vedere emotional, care, cel mai probabil, vor muri niste pietre.

Pe tipul asta l-am mai vazut de destule ori in anii ce au urmat, deoarece aveam un interes comun. Veneau la Comanesti cand se organizau campionate de arte martiale acolo. Tipul ii oferea mamei mele cele mai lungi imbratisari ever. Pe mine nu m-a mai atins deloc din ziua aia, insa care era faza cu imbratisarile prelungite adresate mamei mele, no fucking clue. De fapt, cred ca si pe fostul meu sot il imbratisa de fiecare data cand il vedea. Cine stie, poate imbratisarile erau modalitatea lui de a arata compasiune celor care au ramas cu nebuna pe cap ?!

In mai 2021, lucram la fostul meu loc de munca (despre care trebuie sa scriu vreo 8 postari, absolut ingrozitor, oribil, terifiant, ceva ce mi-a declansat scleroza multipla, thank you and f*** you very much.) Era sambata (pentru ca da, in fabrica aia oribila se lucra sambata si nu, lucratul sambata nu a fost problema mea deloc). 

Faza e ca inainte sa plec la munca, mi-am amintit ca e ziua tipului (era usor de tinut minte, ca eram in aceeasi zi, el in mai, eu in iulie). 

Am terminat munca, am ajuns acasa, pe balcon, am aprins o tigara, am deschis Facebook si m-a bufnit plansul cand am citit anuntul despre moartea lui. Cosmin a venit si m-a imbratisat pana mi-a trecut. End of story. Singura situatie in care e ok sa plangi dupa fosti cu actualul: atunci cand acestia mor. Sau cand iti doresti din rasputeri sa moara. Naiba stie, eu nu am dorit moartea nimanui, sunt o creatura angelica si inocenta.

Madalina m-a intrebat daca si tipu' asta era prajit*. Am zis: Mada, nu stiu, ca nu e ca si cum stiu despre viata lui din ultimii 10 ani, insa din ce am auzit, un zvon indepartat, asta era cam betiv. 

Ah, deci nu doar prajiti? Ai mai iesit si din tipar, Georgiana?

Ha ha ha, Mada, touchée.

*Mai, ce mandra sunt de mine ca invat fetele cuminti si inocente cuvinte si lucruri noi si foarte multe sinonime pentru iarba si multe chestii pe care nu le vor folosi la nimic niciodata.

Eh, un Rest in Peace cred ca trebuie spus la finalul povestii. Si, ati observat ca nu am zis (aproape) nimic rau, da? Such a fucking decent person I am!

Acu' trebuie repede repede sa scriu despre toti fostii inainte sa moara ca prostii si sa ma impiedice decenta sa ii fac cu ou si cu otet! Si trebuie sa ma grabesc, ca pe unii ii banuiesc ca vor muri din motive stupide, gen nu se vor asigura cand vor traversa strada sau se vor ineca cu sarmale sau vor muri cu un pepene in fund. Naiba stie. Numai dubiosi. Good riddance.