Povestea unui forever ce a durat 9 ani

Era o zi calduroasa de vara cand te-am cunoscut si te-am iubit de la inceput. Si m-ai iubit de la inceput. 12 iulie 2016.

Erai agitat, anxios, speriat; simteai nevoia sa umpli orice spatiu cu cuvinte. Eram rusinoasa, timida, speriata. Nu ziceam nimic. In marea schema a lucrurilor, ne-am intalnit cu un scop, desi inca nu ne este clar.

Ne-am vindecat unul pe altul pana am ajuns in armonie. Si de acolo, ne-am prabusit fix ca un balon de sapun. Sunt eu de vina? Asa cred.

Vina mea cea mai mare este ca nu am stiut ce vreau. Nu am stiut sa exprim. Facem cum vrei tu trebuie sa inceteze. Tu esti cel mai important trebuie sa inceteze. Eu nu contez trebuie sa inceteze. Si, cand toate astea au incetat, mi-am dat seama ca nu mai pot sta langa tine.

Mi-ai spus de la inceput despre unele din trecutul tau, dar ai omis altele. Poate cele mai importante. Un minuscul bulgare de zapada care s-a rostogolit neincetat timp de 9 ani. Daca voi mai ajunge vreodata sa construiesc o viata cu un om, ii voi cere istoric medical. Financiar. Referinte de la joburi anterioare. Referinte de la foste iubite. Nu mai vreau bulgari minusculi de zapada in viata mea.

Si ai fost viata mea pana recent. Nici eu nu stiu ce s-a intamplat. O mica adiere si bun, totul s-a prabusit precum un castel de nisip.

Si m-am saturat sa fiu puternica. Am fost stanca si stalp si ancora 9 ani, timp in care am simtit cum zi de zi ma fac din ce in ce mai mica. Aproape am disparut.

Si acum trebuie sa ma reconstruiesc si nu stiu de unde sa incep. Sunt eu, cu Arya, cu multe lucruri fara de valoare pe care trebuie sa le impachetez, un job relativ cool si o masina veche, dar rosie si buna.

Nu sunt singura. Sunt inconjurata de oameni minunati, fara de care nu as putea face fata. Atatia oameni minunati care stau lipiti de mine zilnic, ca sa se asigure ca nu ma prabusesc. 

Ai fost totul timp de 9 ani si nu, nu cred ca ai apreciat asta. Nu cred ca ai apreciat la cate am renuntat pentru tine, cate bucati din mine am rupt ca sa te lipesc pe tine la loc. Esti prea crizata. Oare de ce? Ai stat vreodata sa te uiti in oglinda? Ai deschis ochii sa vezi cum esti?

9 ani in care eu am fost de vina pentru toate. 9 ani in care tipam si ma intoarceam tarandu-ma la tine, sa iti cer iertare. Tipam de nebuna, oare? Mai tipam si cu alti oameni? Nu imi amintesc sa fi fost asa.

Si am zis forever, dar vezi ca forever a ajuns la sfarsit.

Greseala ta? Ai vrut sa construiesti forever pe o fundatie de minciuni. 

Greseala mea? M-am mintit timp de 9 ani ca voi putea construi ceva solid pe o fundatie subreda de minciuni.

Dar s-a daramat tot, nu?

Mai jos las poezia pe care am scris-o la 6 luni de relatie, cand am aflat minciunile tale. Poezia pentru care, in data de 18 august 2025, am primit cel mai mare scandal din lume, de a trebuit sa o sterg.

Ce poti face acum? Cu siguranta, nu ma mai poti face sa tac.

Hai sa ardem zambetul ala larg, si ochii mari si cuvintele dulci,

Si tare frumusica esti, dar te rog, nu-mi da sufletul tau acum.

Hai sa spargem zidul de sticla, si sa nu ne mai prefacem ca e caramida solida.

O simpla atingere si bum - nu mai ramane nimic din tine.

Esti praf, iubitule, praf si pulbere si fum si scrum si sticla sparta,

Erai nimic inainte de mine si ramai nimic dupa mine;

Un wannabe cool guy, complet relaxat, complet detasat,

Care incearca sa uite ca pentru o scurta clipa a fost ceva pentru cineva.

Hai sa ardem castile, aplicatiile, indiferenta fortata si seen-ul;

Putem sa ardem si sfarsitul, oricum a fost scris si citit deja.

Ardem mascara, rujul, ochelarii tai de soare, minciunile mele, sufletul tau –

Al meu a ars deja.

Hai sa stam in tacere completa, doar noi doi fata in fata;

Nu, nu ma atinge, nu imi vorbi, nu te uita la mine.

Sau mai bine, stai cuminte in dreapta si lasa-ma sa conduc;

Promit ca atunci cand voi trage maxim de volan,

Te voi atinge, iti voi vorbi, ma voi uita la tine.