Noaptea in care mi-a cedat telefonul (semne si metafore)

Scenariu: e vineri noaptea, mijlocul noptii. Abia pot sa stau in pat, deoarece ma ustura maxim spatele, pentru ca aparent eu nu cred in a aplica SPF si pe spate. Am o aschie in talpa si ma doare cand merg. Ca un bonus, a inceput sa ma doara si glezna, deoarece merg rau pentru a evita durerea din talpa.

Ma uit la telefon si nimic. Trei puncte colorate invartindu-se la nesfarsit pe un ecran negru. Metafora pentru viata mea? Incerc sa imi dau seama.

Cel mai probabil - un semn. Trebuie o schimbare. Telefonul asta e vechi, iar eu refuz cu inversunare sa imi iau altul. Niciodata nu m-am descurcat la a cumpara chestii pentru mine. Mai bine pentru altii. Si totusi, pana la telefon, am o pereche de ochelari foarte vechi si zgaraiati. 

Dar - este chiar poetic. Telefonul mi se blocheaza cand sunt eu pe punctul de a ma bloca.

Asadar, acum trebuie sa prioritizez. Ce este mai important? Sa pot vedea sau sa pot comunica cu cei dragi care nu imi sunt fizic aproape? Daca aleg varianta 2, cum voi putea comunica cu ei in scris fara sa vad?

Decizii, decizii...

I am very successful at anxiously avoiding shit.

Sau, cum zic cei de la Green Day, I am the daughter of rage and love.

In rarele momente cand nu sunt anxioasa, evit total. Ca totul sa fie mai frumos, de obicei sunt anxioasa pe lucruri marunte. Lucrurile importante le evit cu succes. Anxiously avoiding shit since '91.

Esti okay, Georgiana?

B-A-R-E-L-Y. 

Poate toate noptile petrecute plangand singura sub plapuma in copilarie si-au spus cuvantul. Cand lucrurile devin grele, inca imi vine sa ma tarasc sub o plapuma. 

Imi vine sa dispar.

Imi vine sa dispar in permanenta. De fapt, more often than not, nu sunt neaparat sigura ca exist. 

Am I just a shadow you drew?

In ultima vreme, am impresia ca sunt doar un desen abia schitat facut de toti cei care ma iubesc. Un contur abia vizibil, fara culoare, fara forma, fara fond. Un castel de nisip facut de un copil mic si neindemanatic. 

In ultima vreme, simt ca orice adiere ma poate destrama.

In ultima vreme, ma framanta tot mai des intrebarea pe care am reusit sa o evit cu succes timp de 34 de ani:

Tu ce vrei de fapt, Georgiana? Ce te face fericita?

In ultima vreme, "fericirea celor din jur ma face fericita" pare ca nu se mai potriveste. 

Gandul la propria-mi fericire ma umple de anxietate. Nu cred ca merit sa fiu fericita si, sincera sa fiu, nici nu cred in fericire. Cred in suferinta, tristete, angoase, taceri dureroase, tipete devastatoare, preserate cu atingeri stinghere si putina pasiune.

Cred in ce imi este familiar.

Si totusi, mai devreme sau mai tarziu, trebuie sa schimb. Telefonul. E blocat la fel ca mine. Adevarul e ca ma blochez si ma ascund emotional la fiecare hop. Trei cerculete colorate invartindu-se la nesfarsit pe un ecran negru. Metafora?