Miros de urina
Mi-am amintit recent de primul barbat cu care am facut dragoste...Era frumos, masculin, cu parul ciufulit si ochii gri. Da, avea ochii gri. Nu caprui, nu negri. Erau gri, inexpresivi si lipsiti de viata. Nu am crezut atunci si nici macar acum nu cred ca omul acela era pamantean. Cu siguranta trebuie sa fi venit dintr-un alt Univers.
Era vara si erau zilele orasului...Oamenii se imbulzeau cu totii peste tot-copiii vroiau vata de zahar si porumb fiert, jucarii de prost gust, luminite de tot felul, care se stricau imediat dupa ce le cumparai...Adultii, minoritatea venisera acolo pentru copiii lor, iar majoritatea stateau in grupuri mari, fumau, se imbatau si injurau domnisoarele care treceau pe acolo. Am in minte atat de clara imaginea acelor zile de parca totul s-ar fi intamplat chiar ieri. De fapt si acum, dupa atatia ani, este exact la fel.
Dar atunci eram cu tata...El se intalnise cu un cunoscut si...Ei bine, nu stiu daca se intalnise cu un cunoscut, nu-mi amintesc cum s-a intamplat si nu are rost sa mint. Nu era nici greu sa se intample, in fiecare an se pierd copii. Anul acela fusese randul meu. Deodata m-am trezit singura in multimea aceea de oameni...Si erau atat de multi...Zilele acelea credeam ca e imposibil sa mai existe un om in lumea asta in afara de cei care erau deja acolo. Aveam vata de zahar in mana si , de teama, am scapat-o pe rochita pe care mama mi-o cumparase numai cu o zi in urma. Am privit in jur si aveam impresia ca toti adultii aceia beti si nesimtiti se luau de mine. Stiam ca toate privirile erau indreptate spre mine, toti ma judecau, tot Universul ma privea pe mine. „Fetito, te-ai pierdut?” , pareau sa spuna ei si mai luau o gura de bere, sughitand pe urma ca niste porci. Ce simteam eu in momentele acelea? Ei bine, simteam pentru prima data cum este sa fii inconjurat de multi oameni, dar sa te simti al naibii de singur...Si , bineinteles, imi simteam pentru a nu stiu cata oara chilotii, picioarele , pana si rochita ude.
Dar atunci a aparut el...El, baiatul cu ochii gri. Nu, nu era un baiat, era un barbat. Te intrebi cati ani aveam atunci? 9, 10, 11..Ce importanta are? Eu aveam mainile pe rochita si erau ude si miroseau a urina, el mi le-a luat usor intre ale lui. Nu a ras, nici nu a schitat vreun gest de batjocura sau ironie. A zambit doar. Dar avea privirea pierduta, stii? Ochii inotand tristi intr-un lichid incolor, ce mai degraba ar fi vrut sa iasa afara, sa rabufneasca...M-a luat in brate si a umblat cu mine doua sau trei ore. In brate! Nu m-a dat nicio secunda jos pana cand nu ne-am intalnit cu tata. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca nu l-ar fi gasit in seara acea...M-a „inmanat” tatei si apoi a disparut imediat. Nu-mi mai amintesc nimic acum legat de el, doar ochii gri si mirosul prea puternic de fum de tigara amestecat cu bere.
De atunci nu am mai fost virgina. Cum as mai fi putut fi? Nu stiam atunci ce inseamna virginitate sau sexualitate, tot ce auzisem despre aceste subiecte mi se pareau glume rautacioase ale colegilor de clasa. Dar stiam ca intalnisem primul barbat care m-a avut in brate, primul barbat pe al carui piept am stat trei ore si am plans. Primul barbat si singurul , probabil, care a plecat cu mainile pline de urina mea, primul care a avut grija de mine.
Mama m-a certat ingrozitor cand am ajuns acasa...Tipa si plangea si se vaita...Eram obosita si mi-era frig si greata si as fi vrut sa ma schimb, insa am fost nevoita mai intai sa ascult tot felul de ipoteze conform carora eu as fi putut fi gasita de un maniac care m-ar fi injunghiat pana as fi murit. Bineinteles ca nu am inteles atunci ce insemnau vorbele ei, si , neintelegand, astazi nu-mi mai amintesc decat o cearta cumplita, dar, stiind felul ei de a fi, sunt sigura ca asta mi-a spus atunci.
A doua zi am pictat. Mi-a placut sa pictez si am facut lucrul acesta toata copilaria mea, pana cand am inteles ca nu e bine ce faceam. Cu ce greseste un copil daca picteaza , ma intrebi? Ei bine, nu pictam pe foi, pe caiete , nici macar pe carti. Pictam pe geamuri, tablouri, pereti si oglinzi. Oglinzile erau preferatele mele. Nu concepeam sa desenez pe hartie, ce farmec ar fi avut?
In ziua aceea, mama a stat ore intregi sa curete oglinda...Oglinda cea mare, asezata fix in centrul holului. Cat era de mare oglinda acea, atat de mari erau si cei doi ochi gri pe care i-am desenat. La fel de mare a fost si morala la care am fost supusa.
Urmatoarea zi m-am privit din nou in oglinda acea. Parul ciufulit si cret, obrajii mari, aproape patrati, fruntea lata, plina de cosuri...Gatul puternic si bratele tari...Sanii mari si rotunzi ca doua mere, moi si sfarcurile intarite...Par in zone in care nu exista pana atunci, soldurile latite, fundul mare, trupul mandru ce se credea trup de femeie. Toate aceste schimbari nu m-au speriat. Insa mai era ceva...Mai erau ochii gri si pierduti. Ochii inlacrimati si privind spre nicaieri..Erau acum ai mei.
Sanii mei sunt ciudati. Sunt rotunzi si moi, puternici...Zona din jurul sfarcurilor e rozalie si sunt crescute cateva fire mici, insa suparatoare...De fiecare data cand incerc sa le dau jos cu penseta, ma doare ingrozitor. Sanii mei nu sunt nici mari, nici mici, sunt doar suparatori cateodata, atunci cand incerc sa alerg , sa fac sport fara sutient, si minunati altadata, atunci cand ii privesc.
Acum nu mai am noua ani, nu mai sunt copilul ce am fost. Acum am crescut si privind inapoi, totul e ambiguu. Poti intelege vreodata ceva din trecut? Viata vine si trece...O simti atunci cand e adanc in tine, dar cand pleaca, ramai fara nimic. Ramai nimic. Ce poti lua cu tine din viata asta atunci cand pleci? Absolut nimic.
Aveam 14 ani atunci cand drumul meu a luat o intorsatura ciudata. Am intrat la liceu si nici macar nu stiam care e rostul.
Incepusem sa fumez pe holurile liceului, in baia liceului, in gradina, cred ca o data sau de doua ori am fumat si in clasa...Nu-mi mai amintesc.
Apoi au urmat noptile petrecute aiurea prin baruri, cafenele, discoteci...Era un fum insuportabil dar mi-am zis ca din fum ne-am nascut si fum vom ajunge mai devreme sau mai tarziu...Tot aia. Conteaza ce faci in viata, daca in cele din urma ajungi tot acolo de unde ai plecat?
Eram mereu absenta la ore. Catalogul gemea sub greutatea absentelor mele si a notelor proaste, dar ce imi pasa? Trece si asta, imi ziceam. Si a trecut...In definitiv ce nu trece in viata asta?
Mintea umana este ca un labirint. Am stiut asta din prima zi in care m-am pierdut in ea. Cum s-a intamplat? Era acea zi ploioasa de aprilie...Eram intr-a zecea parca. Era acel profesor incredibil de plictisitor , cu barba alba si dinti galbeni, atat de galbeni incat ti se facea greata cand il priveai, fie si pentru o secunda. Era inalt, cu ochii blanzi si mersul lent, vorbirea lenta, atat de lenta incat puteai adormi la ora lui. Nu ma indoiesc de faptul ca elevii de prin ultimele banci chiar dormeau. Dar lui nu ii pasa. Vorbea si vorbea, pana cand se suna de iesire. Aveau cu siguranta un farmec vorbele lui, dar unul atat de rece, incat nu te puteai pierde in el. Purta mereu acelasi costum albastru, nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata cu altul asa cum nici nu-mi amintesc sa-i fi vazut macar intr-o zi dintii ceva mai albi decat de obicei.
Dar in acea zi ploua incredibil...Era furtuna si viscolea. Era ziua cea mai nepotrivita pentru o lucrare de control, iar noi tocmai dadeam una. Eu stateam in penultima banca si profesorul visator, absent la catedra. Scrisesem pe o foie dubla si, terminand lucrarea si nemaiavand ce sa fac, am rupt-o pentru a putea mazgali partea nescrisa. M-am chinuit sa o rup cum trebuie, drept, insa mainile mi-au tremurat si s-a rupt rau. Apoi, o voce, nepamanteasca si venita de departe s-a auzit: „ Niciodata nu se rupe cum ne dorim”. Era o voce dulce si aspra in acelasi timp, venita parca dintr-un taram indepartat. Am privit in jur si profesorul era langa mine. „Poftim?” „Niciodata nu se rupe cum trebuie”. Dar acum era aceeasi voce monotona si neinteleasa de nimeni , pe care o stiam atat de bine. M-am uitat la el, am incercat sa-i surprind privirea, dar el privea prin mine. Ca de obicei.
Anii au trecut si cu ei am trecut si eu. Cu ei, pe langa ei sau in spatele lor? Nu stiu. Cand eram mica obisnuiam sa ma urc in copacul cel mare din gradina bunicilor si sa stau cu orele acolo, nemiscata. Priveam Pamantul cum tremura sub razele fierbinti ale soarelui, era un fel de contopire intre cer si pamant. O atractie irezistibila. Pamantul iubeste cerul, cerul iubeste pamantul. De-a lungul milioanelor de ani petrecuti impreuna, au ajuns sa devina unul si acelasi. Atunci a aparut omul.
Cel mai ciudat lucru care mi s-a intamplat in viata a fost primul meu sarut. Eram in clasa, in pauza si era colegul cu ochi albastri din banca a doua...Era frumusel si parea destul de tampit. Intotdeauna am avut impresia ca sufera,dar preferam sa cred ca pur si simplu nu-i functioneaza prea bine neuronii. Il chema Mihai, Marius, Alin....Cine mai stie? Sunt oameni alaturi de care iti petreci ani buni din viata ta, insa nu-ti ramane nicio amintire cu ei. Aveam atunci 17 ani. Eram nebuna si rebela. Sau poate tacuta si timida...Viata mea nu a fost un film, nu am cum sa derulez pentru a vedea acele lucruri, pot doar sa presupun. Eram prin spatele clasei, ca de obicei, el s-a apropiat si m-a sarutat. A fost scurt, dar mi s-a parut ca a durat o vesnicie, asta pentru ca nu mi-a placut deloc. Am fost luata prin surprindere si am simtit ca cineva imi violeaza intimitatea atunci cand limba lui ca un balaur urias mi-a patruns violent in gura si a ajuns periculos de aproape de gat. M-a durut gatul ingrozitor in acea zi si mama s-a ingrijorat atat de tare incat a vrut sa ma duca la un doctor. In cele din urma mi-am dat seama ca m-as fi facut de ras daca ajungeam la spital, ca da, intr-adevar ma ustura gatul tare si simteam ca ma sufoc, insa toate astea se intamplau doar in mintea mea, niciun doctor nu ar fi crezut in durerea mea.
Iti poti aminti ce ai facut in clipa in care te-ai nascut? Da, ai plans, asa fac toti bebelusii. Dar iti poti imagina ce ai gandit atunci? Eu sunt convinsa ca am privit stupefiata si bulversata in jur:” Lipiti-mi cordonul la loc si trimiteti-ma din nou la caldura, adapost si iubire”. Apoi i-as fi dat un picior doctorului la punctul sensibil. Urmeaza bineinteles scenariul in care eu iau pe rand tot spitalul la bataie...Eu,bebelusul cel rebel...
Prietena mea cea mai buna avea buzele groase si urechile mereu rosii. Obrajii aprinsi, de parca in orice moment ar fi dat sa izbucneasca sange din ei...Era grasa si totusi se misca gratios. Purta intotdeauna haine nepotrivite si obisnuia sa citeasca reviste pentru barbati. Habar nu am de ce o facea, poate ca era lesbiana, sau poate pur si simplu i se parea interesant sa faca lucrul acesta. Mesteca guma cu gura deschisa, injura mai vulgar ca un baiat si nici macar nu stia sa fumeze. Niciun profesor nu o iubea, cine ar fi iubit-o pe ea?
Dupa ce m-am culcat pentru prima data cu un baiat mi-am dorit sa pot fi ca ea. Sa scuip si sa injur. Sa injur mult, vulgar,precum barbatii. Mi-as fi dorit sa ma ridic din pat , sa-mi iau hainele si sa plec. Ea asa ar fi facut. Eu , in schimb, am preferat sa-mi ingrop dezamagirea in bratele individului care adormise demult.
Atunci cand suntem tineri, avem impresia ca tot Universul a fost creat pentru fericirea noastra. Ca fiecare zi incepe numai pentru tine. Faci totul cu pasiune: iubesti cu pasiune, injuri cu pasiune, trantesti usile cu pasiune…Crezi ca ai dreptul sa faci asta. Si intr-adevar il ai.
La majoratul meu am baut mult. M-am imbatat atunci pentru prima data,cred. In mod paradoxal, atunci cand se presupune ca ar fi una dintre cele mai frumoase zile din viata ta, tu alegi sa te imbeti, sa-ti amintesti cat mai putin . Dar eu imi amintesc tot. Erau multe sticle de bere, multe perechi care se giugiuleu prin toate colturile iar in centrul atentiei eram eu…Aveam o rochie roz, scurta, stramta si foarte decoltata. Eram machiata poate prea strident si parul imi cadea liber pe umeri. Eram frumoasa, intr-adevar, insa ma tot intreb daca eram frumoasa pentru ca aratam ca o printesa sau pentru ca aratam ca o tarfa? In fine, nu vroiam sa vorbesc despre cum aratam atunci, nici macar despre petrecere in sine. Vroiam doar sa mentionez prima mea betie. Atat.
Daca lumea nu avea culoarea, obisnuiam sa ma inchid in camera mea si sa manjesc peretii albi. Aruncam violent in stanga si in dreapta cu verde, albastru, gri, negru, rosu si maro. Dupa ce terminam, cadeam extenuata pe pat si priveam intr-un punct fix ore intregi. Nu spuneam nimic nimanui daca se intampla sa vina cineva. Deodata, pe neastepate, ma apuca un ras, un ras crud si cumplit. Atunci ma ridicam si mergeam mai departe.
Anii trec si prea putin iti amintesti din ei. Poate ca intr-adevar atunci cand imbatranesti vine un moment in viata ta cand revezi tot ce ai trait, dar cand esti tanar nu iti pasa de nimic, nici macar de clipa ce o traiesti acum. Te gandesti cu lacomie ca poti sa o pierzi aiurea, ca e dreptul tau sa o faci, caci oricum mai ai multe altele. Si uite asa se duce si viata ta si tu nu ramai niciodata tanar.
Copiii mei obisnuiesc sa rada de mine si sa spuna ca sunt batrana. Am acum 40 sau poate chiar 50…Cu totii devenim stanjeniti de la o anumita varsta si cu zambetul pe buze, incercam sa pacalim interlocutorul spunandu-i ca nu ne amintim exact varsta noastra,atunci cand acesta ne intreaba cati ani avem…Dar cine mai indrazneste sa te mai intrebe cati ani ai? Poate doar nepotii care in nestiinta lor nu stiu cat rau poate face o simpla intrebare.
Nepotica mea, Andreea, are 11 ani. Are parul lung si blond, ochii mari, albastri. Copiii acestia mi se par complet diferiti de cum eram eu candva. Mi se par imbatraniti prematur si cred ca daca i-as urmari mai atent as putea vedea chiar inceputuri fine de riduri pe chipul lor angelic. Nepotica mea rade cu jumatate de zambet si nu priveste niciodata in sus. Are totusi o nerusinare in privire intalnita mai la toti copiii. E rea si-i place sa-si faca mama sa sufere. Are sanii mari, mult prea mari pentru varsta ei, copti parca prea devreme, la fel ca toata tineretea ei de altfel.
Iar eu, eu cine sunt? Mai pot fi cine am fost, chiar daca acum pot revedea mai usor fiecare clipa ce am trait-o? Chiar daca acum am puterea de a asculta, de a avea rabdare? Ciudat cum doar cu trecerea timpului invatam sa avem rabdare. Ciudat cum in oglinda vietii ne-am pierdut de atatea ori, cum am fost de atatea ori egoisti, fara a observa oamenii ce ieseau din viata noastra. Si apoi urmau noptile tarzii de vara cand regretam…
De ce regretam? Regretam orice si ne plangem din orice. In acea zi de vara cand mi-am serbat cea de-a 50 aniversare am vrut sa-mi revad chipul, sa-mi ating din nou trupul. Nu mai facusem lucrul acesta din ziua acea…M-am asezat cuminte in fata oglinzii, dezbracata, mi-am desprins parul prins intr-un coc simplu si am stat. Am asteptat. Ce puteam sa fac? Mainile imi tremurau, de la boala si de la atatea cafele pierdute, nicidecum din cauza emotiilor, cum faceau atunci cand eram copil. Am asteptat sa se linisteasca, sa ma linistesc. Sa nu mai tremur, sa nu mai privesc in jos.
Dar azi mi-era dor si nu am avut rabdare sa o fac. Sa ma desenez, sa ma revad. Vroiam sa cunosc lumea asa cum nu o facusem pana atunci. Sa am emotii, sa rad si sa plang. Poti oare sa razi si sa plangi in acelasi timp? Sa traiesti in timp ce mori? Sa mori in timp ce doresti?
Am iesit asa cum eram, dezbracata , din casa. Era noapte, intuneric si aerul sufocant de peste zi inca se mai simtea. Undeva in apropiere arsese un gratar si mirosul de arsura si de carne imi patrundea adanc in nari si imi intarea sfarcurile. Aveam sanii lasati, vechi, obisnuiti, morti. Eram emotionata si tresaream la fiecare zgomot. Parul lung, rosu, vopsit cu una dintre acele vopsele scumpe ale caror reclame mai ca te fac sa crezi ca vei deveni din nou tanara, zbura liber in gandurile noptii. Eram doar eu, eram goala. Luna statea palida si lipsita de puteri sub cerul albastru. Imi facea o placere nemaipomenita frigul acela, ce-mi intra in suflet, in nari, in buric si cobora pana jos, intre coapse. Nu ma mai simtisem asa de cand eram tanara…Adolescenta…Eram eu , cea de acum, adolescenta cea timida ce desena tot ce apuca in cale si se masturba cu o placere diabolica? As putea sa mai fiu?
Dar ochii gri mi-am aparut din nou in minte…Mi-am amintit ziua acea, stiam fiecare detaliu…Concertul, multimea de oameni necunoscuti, mirosul de bere si de urina, gust sarat de lacrimi…Era din nou in fata mea: inalt si tanar. La fel de tanar ca atunci. Unde a fost in tot acest timp? Cat l-au cautat gandurile mele in noptile tarzii de vara…Cat am sperat…A venit acum, acum cand eu sunt batrana, iar el tanar…La fel de tanar. Fixandu-ma cu privirea, s-a apropiat. Cu o mana mi-a atins sanul stang, cu cealalta m-a tras aproape de el. Se auzea o melodie pierduta, o melodie de demult…Nu credeam ca o mai auzisem vreodata si totusi o stiam atat de bine…Mana lui a inceput sa-mi maseze sanul, sa se joace cu sfarcul…Era puternic, era inalt , iar eu ma simteam atat de mica pe langa el…”De ce acum?”. Cu degetul imi facu semn sa tac…”Taci si asculta…esti doar un copil…”
Din oglinda imi zambi fata mica a copilului de 9 ani…Ochii gri patrund prin mine…Miroase a urina si a tinerete.
Comments
Post a Comment