Attention! This post is in a language you may not understand!
Azi la ora patru fara zece ma gaseam in fata oglinzii, pregatindu-ma sa ies din casa pentru o zi scurta de munca. O voce usoara parca imi sopteste in ureche: e 16 octombrie...16 octombrie...octombrie, 16...ohh!
Si atunci constientizezi ca se fac exact 2 ani de cand te-ai angajat pentru prima oara. 2 ani de cand ai inceput sa fii (oarecum) independenta financiar, 2 ani in care cel putin 80% din sufletul tau s-a dus in acel loc de munca. Una buna, una rea, ai putea spune ca este o oarecare balanta, insa atunci cand singura ta reactie referitoare la jobul tau este un usor zambet amar, parca te face sa te intrebi...
In minte vezi acea fata de 21 de ani care, in ciuda tuturor concursurilor si olimpiadelor la care a participat, avea de a face atunci cu cea mai emotionanta zi din viata ei. Sunt curioasa daca voi avea o zi in care voi fi mai emotionata de atat...Olimpiadele erau floare la ureche, invata, se pregatea, cunostea mediul si persoanele. Era in elementul ei; munca, insa?! Se simtea ca si cum ar fi pus piciorul pe o planeta straina.
Dusa de manuta de iubitul meu, am ajuns la munca. "Nu te ingrijora, J. e sef azi si el este asa de treaba si de dragut incat cred ca te va lua si in brate!" Imi zise George, iar prin cap mi-a trecut imaginea unui batranel scund si simpatic. "Batranelul" s-a dovedit insa a fi un baiat super chipes si, desi nu neaparat painea lui Dumnezeu, cum l-a descris George, este si in ziua de azi unul dintre colegii pe care ii apreciez cel mai mult. Copilaros, incapatanat, nedispus sa faca compromisuri. Ca George al meu, ca si mine. Oameni fara de care nicio revolutie nu ar fi posibila.
Trebuia sa lucrez in bucatarie, insa singurul lucru pe care il facusem in bucatarie pana atunci a fost sa prajesc oua. Sau sa imi umplu un pahar cu apa. Poate ca sunt ceea ce numim "talent natural" in bucatarie, poate ca e din cauza capacitatii mele de a intelege lucrurile din prima, poate ca am fost intr-un sens norocoasa, poate e din cauza ca sunt perfectionista, insa prima mea zi de munca a fost de-a dreptul glorioasa. Faceam sushi de parca m-am nascut facand sushi, va vine sa credeti?!
Acum dupa doi ani am experimentat multe lucruri care pana atunci nu-mi erau cunoscute. Cum e sa muncesti in general, cum e sa lucrezi cu oameni de toate varstele si, fara a vrea sa jignesc, de toate culorile. Oameni din toate colturile lumii. Am cunoscut lucruri pe care am incercat sa le evit pana atunci: barfa, invidia, gelozia, momentele cand esti atat de nervos incat nu te poti opri din injurat; Insa nici experientele placute nu au lipsit: momente in care totul mergea super pentru ca stiam sa fim intr-adevar o echipa; momente cand am venit sa muncesc extra doar ca sa ii ajut pe ei, fara niciun alt motiv. Bineinteles, ei credeau ca sunt hapsana si vin pentru bani...
Dupa doi ani am inteles ca orice ai face, ei iti vor gasi cusur si oricat de mult te-ai stradui, fii sigur ca tot tu vei fi cel care va avea de suferit. De fiecare data cand am dat 200% pentru ca treburile sa mearga bine, ei gaseau lucruri minore sa imi reproseze; in contrast, de fiecare data cand m-am relaxat si am lucrat la viteza mica( viteza mea mica este totusi mare pentru unii), ei erau cei mai bucurosi. Am realizat ca oamenii nu vor sa fie impinsi, nu vor sa fie fortati sa iasa din zona lor de confort si ca, impingandu-ma pe mine, ii puneam pe ei intr-o lumina proasta. Acum doua luni am zis in gluma: "De azi inainte ma voi relaxa si voi lucra si eu ca toti ceilalti, pun pariu ca in curand voi primi chiar si o marire de salariu, la urma urmei, astfel de oameni sunt apreciati aici." Marirea a venit in cateva saptamani.
Am invatat ca daca voi da totul acolo, eu voi fi cea care a doua zi va fi atat de extenuata incat nu va putea face nimic; voi sta ca un zombi in fata televizorului. Am invatat ca tu ii iubesti pe ei dar ei vor doar sa te darame...
Si sunt recunoscatoare. Sunt recunoscatoare pt ca, spre deosebire de milioane alti romani, eu lucrez intr-un mediu in care sunt oarecum apreciata, in care nimeni nu tipa la mine, un mediu in care poti avea pareri diferite de ale sefului fara sa iti fie teama ca iti vei pierde locul de munca. Totusi - in lumea ideala pe care mi-o imaginez eu, oamenii nu sunt condusi de un lucru atat de trivial precum banii sau de sentimente atat de obsece precum invidia; in lumea la care am visat eu dintotdeauna, oamenii dau totul din pura pasiune. Eu insami dau 100% pentru ca la sfarsitul zilei sa ma incarc cu daruirea colegilor mei. Din pacate in viata reala rareori se intampla asa; Dupa ce dau 100%, ramane doar un mare gol in mine...
Comments
Post a Comment