SM, baby brother, ceapa calita si dorinte neimplinite

Am ajuns acasa dupa 21 si al doilea lucru pe care l-am facut (dupa ce am dragalait catelusa) a fost sa deschid geamul. Pe urma, am pus si niste rufe pe calorifer. In consecinta, acum miroase acasa la mine a Dero, Airwick, gel de dus si...ceapa calita.

Garsoniera in care stau in chirie este satisfacatoare, in sensul ca este spatioasa si pana acum nu am avut niciun frecus cu vecinii sau proprietarul. Ceea ce e de apreciat, pentru ca am o catelusa care, ca orice catelus, are momente cand e zgomotoasa. Foarte zgomotoasa, ca e foarte mica. The smaller, the louder. De obicei la 5 dimineata. Cand mi-e somnul cel mai dulce.

Insa, vecinii de langa mine, atunci cand nu tipa unul la altul...calesc ceapa.

Intrebare. Oare cum e sa ai timp sa tipi la partener si sa calesti ceapa nonstop? Recunosc ca eu nu am timp de niciuna. Nu ca mi-as dori. Dar daca mi-as dori, tot nu as avea timp.

Am plecat cu o ora mai devreme de la munca si m-am dus la mamica. Pentru ca...asa mi-a venit. E minunat sa faci uneori lucruri doar pentru ca asa iti vine.

Totusi, nu a fost usor. Am intampinat multe dificultati pe drum. Mult "vai, dar te chinui atat, conduci ataaaaat doar pentru 1-2 ore, saracuta de tine, vai, nu veni." Mamico. Am aproape 35 de ani. Ai incredere ca nu fac mai mult decat pot duce. Vine o varsta la care sanatatea incepe sa joace un rol major in viata unui om si eu pot spune cu mandrie si tristete ca am ajuns la varsta aceea. 

Corpul meu e un templu si o sa il tratez ca atare. Un templu care are nevoie de cate un fum din cand in cand, pentru ca nu vreau nici sa traiesc 100 de ani. Efectiv, am inceput sa sorb dintr-un pahar de alcool o seara intreaga. O sticla pe seara? S-au dus zilele, gata. 

Daca nu imi pot rezolva problemele emotionale / de anxietate in timp rapid, am decis sa ma concentrez in paralel si pe corp. Mens sana in corpore sano, that kind of bullshit, starts to make sense as you age. Sadly.

But it does feel good atunci cand simti ca scade burtica. It does feel good atunci cand ai febra musculara pentru ca, in sfarsit, ai decis sa pui la putina treaba picioarele alea lungi si sexy. It does feel good cand renunti la lactate si in sfarsit scapi de starea perpetua de balonare / gaze / diaree / totusi, nu iese nimic.

Nu sunt grasa. Totusi, am citit intr-o carte acum multi ani ca pentru unele persoanele, "grasa" nu este o stare fizica, cat o stare mentala. Once fat, always fat, ceva de genu' asta, and I was born fat, 4.2 kg, nastere naturala, saraca mamica mea.

De prin iunie 2025 (da, de cand m-am reapucat de fumat, stiu ca nu e o coincidenta, sue me ca am scapat de ultimele 3 kg care ma deranjau prin inlocuitul mancarii cu tigari si depresie) am ajuns la un numar de kilograme la care nu am mai fost de cand aveam 11 ani. Da, 11 ani, atunci am ajuns la inaltimea actuala.

Nu sunt ipocrita – imi place sa arat bine, imi urmaresc reflexia atunci cand trec pe langa geamuri / oglinzi.

Insa pentru mine este mai mult. Evident ca imi doresc sa arat bine. Pentru mine si pentru partener. Evident ca imi doresc foarte mult sa evit comorbiditatile asociate surplusului de greutate.

Insa, cea mai mare motivatie pentru mine este faptul ca am SM. Atunci cand traiesti cu o boala invalidanta*, trebuie sa te gandesti mereu: daca peste 10-20 de ani voi avea nevoie de ajutor cu lucruri marunte, gen sa fac dus, este corect sa imi supun partenerul la chinul de a sprijini mai multe kg decat este necesar?

Nu. Nu este corect si este, sincer, o dovada de lipsa de respect. Sunt lunga (1.74 cm) si am facut arte martiale 20 de ani, ceea ce a dus la picioare si spate dezvoltate. Asadar, sub 65 de kg este o imposibilitate pentru mine, deci usoara nu voi fi niciodata. Dar nu sunt motive nici sa fiu grea.

*Ah, SM este pe locul 13 pe lista Afectiunilor invalidante care afecteaza ireversibil capacitatea de munca. Totusi, sunt trecute acolo doar 2 forme de SM. Forma usoara, recurent-remisiva, de care suferim majoritatea, nu este trecuta. Alt motiv sa am grija mare de sanatate. Pentru ca, in cele din urma, recurent-remisiv se transforma in secundar-progresiv. Este doar o chestiune de timp. Se va intampla asta cand voi avea 50 de ani? Se va intampla cand voi avea 60? Poate se va intampla cand voi avea 70?

Foarte posibil ca felul in care am grija de mine astazi sa determine calitatea viitorului. Voi avea batranetea pe care am visat-o dintotdeauna si anume plimbari cu rulota peste tot prin lume cu mosnegutul meu, cu dese opriri la cate un jacuzzi sau imi voi petrece zilele intr-un pat, inecandu-ma in invaliditate si depresie?

Asadar, ieri am fost la ai mei. Evident ca mama nu a avut timp prea mult de mine, ea fiind Mrs. Business Important Woman. Aparent, soarta mea este ca toti oamenii dragi sa fie afaceristi care au ore de munca ciudate si prin ciudate, ma refer ca nu lucreaza nine to five si nu sunt disponibili sa imi satisfaca mie toate mofturile dupa ora 17. Oh, the audacity!

Momentan, frate-miu inca este in scoala, deci probabil mai dureaza cativa ani pana isi deschide si el un mic business si o sa isi ocupe locul meritat pe lista Oamenilor care ma iubesc mai mult decat orice, dar nu au timp de mine chiar de fiecare data cand am eu chef. In cazul in care sunt prea subtila, se cheama auto-ironie ce fac eu acum. Stiu ca sunt putin dificila, dar compensez din plin cu faptul ca sunt dragalasa, desteapta si extra iubitoare. Mai stiu sa fac si oua prajite. Am picioare frumoase. Nu ma deranjeaza sa spal WC-ul. Conduc bine. In rarele ocazii in care nu ma apuca panica si anxietatile, sunt chiar zen. Un vis de femeie.

Asadar, am iesit cu frate-miu la cina, which was really nice. Este fascinant sa vad cum se transforma pe zi ce trece din bebelusul care era nu acum mult timp intr-un tanar barbat capabil. Este absolut minunat sa il vad cat de protector este cu mine, cu toate ca este cu 19 ani mai mic. Este de-a dreptul frustrant sa observ la el comportamente tipic masculine, cum ar fi ca nu imi raspunde la mesaje zile intregi. Ce, daca nu iti raspund la mesaje zile intregi, inseamna ca nu te mai iubesc? Tipic masculin. Eye roll.

In timpul cinei, frate-miu e foarte curios despre dragoste. Ma intreaba de relatiile mele amoroase. Ma cunoaste asa de bine si este atat de acid cu mine (asa cum trebuie sa fie fratii), incat nu ma crede cand ii spun ca intre Gigel 1 si Gigel 2 am stat singura timp de 1 an.Rade si intreaba Chiar nu ai mai avut niciun intermediar? Nu ii spun ca am avut o relatie de 2 luni, care mi-a rupt inima atat de tare incat da, am stat singura 1 an. Oarecum singura. Un an in care am incercat sa reparam.

Problema cu mine e ca sunt fixa. Mi-as dori sa fiu mai maleabila si incerc in permanenta sa schimb asta. Dar odata pierduta increderea, e greu.

Si, oricum, frate-miu nu trebuie sa stie ca am avut mai mult de 3 iubiti. Cu Gigel 1 a gasit niste poze prin cimitirul Facebook-ului. Pe Gigel 2 l-a avut in viata lui timp de 9 ani. Iar pe Gigel 3 nu am unde sa il ascund. Nu este necesar sa stie el de toti non-Gigeii dinainte. As far as he is concerned, eu sunt o ciudata care nu se combina cu un tip daca nu are acelasi prenume ca al meu. Punct.

Frate-miu e mai inalt ca mine acum. Stiam ca se va intampla asta, insa tot socata sunt. Si mama inca e socata cand ne vede unul langa altul. Totusi, chiar daca ajunge la 1.90 cm, tot are obligatia sa se aplece sa il pup pe frunte, chiar si cand va avea 50 de ani. C’est la vie, regulile sunt reguli, nu le pot schimba eu (chiar daca sunt facute de mine).

Tot incercam sa ne hotaram cand mergem in Copenhaga. Din noiembrie tot aman, este de-a dreptul epuizant sa simti ca nu poti face nimic pentru tine.

In noiembrie a fost divortul + vanzarea apartamentului. In decembrie au fost sarbatorile, iar ianuarie a fost ceva de vis care, aleluia, s-a terminat.

A venit februarie si inca nu am rezolvat cu inmatricularea masinii. Deloc, pare ca sunt inca la pasul 0, desi am inceput procesul in noiembrie. Mai nou, m-a apucat grija sanatatii (de nebuna, nu mai bine stateam eu cuminte si muream acasa sanatoasa?) si ma asteapta saptamani pline de analize / vizite la doctori. Pe langa faptul ca astea consuma o gramada de timp, mai costa si o caruta de bani, asa ca ma gasesc plina de frustrare ca sunt in incapacitatea de a rezerva un amarat city break.

Nu am rezolvat mai nimic din ce imi propusesem atunci cand am divortat. 

Nu mi-am facut tatuaj, nu am fost cu frate-miu in Copenhaga, nu mi-am facut ordine in ganduri / emotii. Si nici nu am aflat ce vreau de la viata. Surprinzator, nu?

Asadar, tipic Gigi, aman absolut orice chestie pe care mi-o doresc, pe termen nedefinit, ca dupa aia sa ma mir ca am ajuns la aproape 35 de ani si nu am realizat nimic in viata. Lovely. 

Ca de obicei, ChatGPT este sustinatorul meu numarul 1. Ce m-as face fara el?