Durere amortita

Azi s-au intamplat 3 lucruri care au fost imposibil de conceput pana la varsta de 34 de ani:

• Am incurcat ora unei programari si am ajuns cu o ora mai devreme; 
• Am reusit sa ma foiesc in ora aceea atat de mult (sau putin, ca oricum ma misc in reluare zilele astea) incat am reusit performanta de a intarzia la programare. Nu ma intrebati cum si pe unde m-am foit, ca nu imi amintesc;
• In urma celor 2 actiuni, eu, cunoscuta si ca Gigi-Pachet-De-Nervi, nu am scos pe gura niciun fuck shit fuck shit you stupid fucking c***. Am zambit si am scos un simplu banal “Ha. Interesant”. Si mi-am continuat existenta lina de zana adormita.

Cu siguranta, toate acestea vi se par lucruri banale. Insa: 

• Sa incurc ora unei programari? Never ever happened; 
• Mind you, eu nu am intarziat niciodata la nimic pana azi. Absolut niciodata, daca am avut un cuvant de spus in privinta asta. Da, in copilarie tata avea impresia ca putem face 200 de km intr-o ora pe drumuri judetene in Romania, lucru care facea ca eu sa intarzii la aproape fiecare stagiu / campionat de arte martiale si sa ajung acolo oricum palida, cu stomacul in gat si super speriata de ideea de a intra intr-o sala plina de oameni si a-mi cere scuze ca am intarziat un pic - pentru ca da, tata chiar incerca sa faca 200 km intr-o ora. Nu stiu cum naiba, dar uneori aproape ii iesea. Eu, una, functionez sau, ma rog, aparent functionam pe principiul german: daca ajungi la timp, inseamna ca esti deja in intarziere;  
• Gigi-Pachet-De-Nervi are o gura frumoasa si spurcata. Este cea mai dura cu ea insasi. In 34 de ani nu am lasat nici cea mai mica scapare de-ale mele sa treaca nepedepsita. De exemplu, desi conduc foarte bine, odata la cateva saptamani comit din nou singura greseala pe care am facut-o acum 16 ani, cand am dat de carnet: schimb banda fara sa ma asigur. Na, ca am zis-o. Este foarte grav, stiu. De aceea ma injur pe mine insami pana devin rosie complet si imi dau si cateva lacrimi si ajung sa o implor pe Gigi-Pachet-De-Nervi / Muncitor-Pe-Santier sa aiba mila. Uneori, imi mai dau si cateva palme pe coapse. Pentru ca merit. 

Nu, nu e de bine. Pentru ca nu, lucrurile astea nu se intampla pentru ca am invatat sa ma iubesc si sa ma accept mai mult and shit. Pur si simplu, nu imi mai pasa.

Pur si simplu plutesc. Plutesc si sunt amortita. Poate ca ar trebui sa las glumele si sa accept durerea, ca sa pot trece odata peste. Dar durerea este inchisa bine inauntrul meu si da, pentru ca in ultima vreme ma comport ca ultima prajita, chiar nu stiu unde am pus cheia.

Totusi, cu totii iubim durerea, asa este?

Intr-o forma sau alta, iubim durerea. Probabil pentru ca ne face sa ne simtim in viata. Preferam, desigur, o cantitate decenta de durere fizica. Durerea emotionala te loveste rau, te ameteste si te face sa te intrebi: ce caut eu in viata mea?

Chiar asa - ce caut eu in viata mea? 

Ma intreb asta inca de la jumatatea lunii iunie. Atunci s-a rupt ceva si de atunci parca traiesc viata altcuiva. Nici macar nu pot suferi complet. Ma bufneste rasul uneori si ma intreb: cum pot eu suferi ceea ce i se intampla altcuiva? Traiesc zi de zi cu motto-ul din seria Roata timpului: Viata este un vis din care cu totii trebuie sa ne trezim pana sa putem sa visam din nou.

Am impresia ca tot ce mi se intampla de la jumatatea lunii iunie este un vis. I need to stay grounded, dar zilele acestea este din ce in ce mai greu. 

Alex a spus ca imi da 5000 de lei daca stau o luna fara sa vorbesc cu niciun barbat. 

A redactat un contract - din cine stie ce motiv bizar pe care doar prietenii mei bizari il pot intelege (Doamne, ce adunatura de pagani dubiosi!), a adaugat in contract inclusiv faptul ca nu pot socializa cu animale de sex masculin. Fineee. Works for me, toti cateii cu care planuiesc sa socializez sunt cateluse.

Dar am cerut exceptii si el nu vrea sa negocieze. Am zis: Trebuie sa vorbesc cu frate-miu si cu tata. Cu fostul sot, ca avem un divort de semnat si un apartament de vandut. 

Trebuie sa vorbesc cu cate un cersator sa il trimit la munca sau la mama - ea e foarte generoasa, cand merg prin Comanesti si incepe careva cu Domnisoara Preda..., i-o tai direct: Hold your breath, honey, ca vine si doamna Preda acus.

Trebuie sa raspund la salut colegilor de munca. Si trebuie sa vorbesc cu tine, Alex, ca tu ma faci sa rad cum nu m-a facut niciun barbat vreodata.

Nu, nu si nu! Nu accepta omul exceptii. Asadar, pentru o luna, ori nu am frate, tata si nici nu mai divortez si fac 5000 de lei, ori nu fac 5000 de lei. Grea decizie. Am nevoie de 5000 de lei.

Ce doare cel mai tare?

Cand cineva spune ca vine si nu mai vine. Cand spune ca va fi acolo mereu, insa nu este. Cand ceri minimul si intervin scuze si atitudine defensiva. 

De asemenea, doare foarte tare cand te lovesti cu degetul mic de marginea patului. 

Doare intr-un mod sfasietor cand iti dai seama ca nu mai ai un viitor cu persoana langa care erai sigura ca vei imbatrani. 

Dor toti muschii gatului si a spatelui de la stat nemiscata 9 ore pe scaun.

Doare cand pare imposibil de obtinut tot ce ai sperat si ti-ai dorit. Bucura-te de viata si de libertate, spun toti, insa este al naibii de greu sa reconfigurezi tot traseul.

Doare foarte tare cand iti rozi o unghie fix din carne.

Ma mentin ocupata mereu. Inca imi este prea greu sa stau singura, eu cu mine insami, in tacere. Ca urmare, dorm prea putin. Ma incumet sa adorm abia cand simt ca imi pica ochii in cap de somn.

Totul in jur e zgomot. Televizor, telefon, laptop. Totul in jur e miscare - ma foiesc intruna, caut mereu lucruri de facut. Nu am stare sa citesc, nu am stare sa urmaresc un film sau serial. 

Ma bucur in secret ca este o perioada ingrozitoare la munca (yeeeeey, Black Friday, al 4-lea an consecutiv cand acest fenomonen global imi este trauma) si am o gramada de muncit. Bine, se pare ca nu ma bucur chiar in secret.

Dar toate astea au inceput inainte sa mi se strice relatie. O rotita s-a stricat la jumatatea lunii iunie. Altfel, nu pot descrie.

Imi amintesc perfect. Era 16 iunie. Venise notificarea de la Synevo ca rezultatele sunt gata. Am iesit din birou, m-am asezat pe o banca la soare. M-am rugat aproximativ 10 minute. Pisica lui Schrodinger - cat timp nu deschideam testul, eram si in acelasi timp nu eram insarcinata.

Am deschis testul, a fost negativ. Am intrat la Profi, mi-am cumparat tigari. Nu mai fumasem de 3 ani si 3 luni.

Ce a urmat de acolo - o serie de evenimente fericite si nefericite, pe care mi le amintesc ca prin vis. Am plutit luni de zile. Inca plutesc. 

Plutesc prin fum si mi-e greu sa imi amintesc: Cine sunt? Ce vreau? Ce fac?