Ce datoram si cui?

 In ultimele luni – partial pentru ca fac terapie dar in special pentru ca imi doresc sa fiu fericita – am inceput sa analizez strafundurile tulburate ale mintii mele. Sa fac mai multa retrospectie. One must suffer in order to be happy.

M-am oprit la un gand: am fost crescuti sa nu ne bucuram. Daca va uitati un pic in trecut, poate si voi veti descoperi ca ati fost incurajati sa fiti sobri. Seriosi. Joaca poate a fost descurajata.

Nimic din ce ati facut nu a fost suficient.

Esecul - sau ce era perceput ca fiind esec - cu siguranta a fost ceva cu adevarat rusinos.

Ma faci de rusine! Sau Nu ma face de rusine! – Suna cunoscut, da? Nu, nu il cunosc pe tatal tau. Dar il cunosc pe al meu si e suficient.

Rusinea esecului ma va bantui toata viata. Iar asta contribuie masiv la paralizia pe care o simt de fiecare data cand fac ceva nou. De multe ori am refuzat sa fac ceva nou tocmai din teama de a esua. De parca se naste cineva invatat!

Ne sperie profund tot ce este nefamilar cand, poate, ar trebui sa tratam cu putina teama dar si mult entuziasm situatiile necunoscute. Este o oportunitate de dezvoltare. Si chiar invatam din greseli. Ce nu ne iese de prima oara, este posibil sa ne iasa de a doua oara. Daca nu, de a treia oara. Daca nu este suficient de important incat sa incercam si a patra oara, macar nu ramanem cu mi-as fi dorit, dar nu am avut curaj. Oare cum ar fi fost daca...?

Frica mea de esec este ridicola, pentru se aplica si lucrurilor neimportante. Mi-am petrecut o mare parte din viata fiind frustrata ca lucrurile nu sunt asa cum ar trebui sa fie. Asa cum dicteaza societatea.

 Am 35 de ani. Nu am casa la curte, nu am copii, am credit ipotecar pe un apartament cu 2 camere, nu sunt casatorita, conduc o buburuza care in curand isi face majoratul, am un job mediocru cu un salariu mediocru. Persoana care eram acum un 1 an ar fi fost profund frustrata de aceste lipsuri. Le-as fi considerat un esec. M-as fi considerat un esec.

Persoana care sunt acum observa progresul facut un ultimul timp. Libertatea castigata, linistea dobandita.

Persoana care sunt acum se intreaba daca chiar are nevoie de lucrurile alea in prezent pentru a fi fericita sau daca astea sunt doar lucruri pe care i le dicteaza societatea ca ar avea nevoie pentru a fi fericita.

Persoana care sunt acum se intreaba: Cat de des in viata ti se intampla aceste lucruri marete, precum nasterea unui copil sau casatoria si cat te tine fericirea odata ce le dobandesti?

Am fost crescuti: Nu exprima fericirea. Fii serios. Bucuriile mici nu conteaza.

Dar - daca bucuriile mici zilnice nu conteaza, atunci cum poti fi fericit? 

De cate ori in viata ti se naste un copil sau te casatoresti sau iti cumperi casa / masina? 

Chiar merita traita o viata in care doar un lucru extrordinar te poate face fericit?

Oare fericirea nu vine fix din lucrurile ordinare?

Plus ca - evenimentele extraordinare au un lucru in comun cu cele ordinare: dureaza al naibii de putin. 

Okay, se naste copilul. Esti in extazul in care poti fi, tinand cont ca femeia ta zace semi-moarta pe o masa de spital. Pe urma, ce urmeaza? 

Plansete. Zambete. Bucurii. Stres. Sarbatorirea fiecarui lucru mic pe care il face copilul.

Okay, te duci cu omul tau la primarie. Si sunteti frumosi si fericiti. Ghici ce se intampla a doua zi? Te trezesti si bei cafeaua exact cu acelasi om. Mananci cina exact cu acelasi om. Imparti stres si dezamagiri exact cu acelasi om.

Evenimentele majore si incarcate de importanta nu iti schimba viata atat de mult pe care ai tinde sa crezi.

Uite un eveniment aparent minor dar care iti poate schimba viata profund si aproape complet: O prima intalnire.

Dar la aia societatea iti dicteaza sa te duci casual, nu?

Partea amuzanta este ca nu mi-a pasat niciodata sa fiu asa cum dicteaza societatea. Chiar nu sunt o persoana frivola. Dar ma gandesc ca unele idei sunt atat de adanc inradacinate incat le porti cu tine oricand.

Iar din frica de esec, ne descurajam singuri si tindem sa ii descurajam si pe cei din jur.

 Mi-as dori ca oamenii sa isi incurajeze apropiatii un pic mai mult. De fapt, mi-as dori ca oamenii sa isi incurajeze apropiatii mult mai mult.

Mi-a fost frica sa plantez busuioc in balcon. Nu a ajutat deloc ca o fosta prietena mi-a zis da, tu planteaza, ca o sa iti moara in 2 luni, asa am patit eu. Am avut tot felul de ganduri: Daca plantez aiurea si rade cineva de mine? Daca ma fac de ras? Daca esuez si nu iese ce trebuie?

Iar in ultima vreme, atunci cand apar gandurile de mai sus, contracarez cu alt gand: Ce datorez si cui?

Datorez cuiva sa reusesc?

Recent, am cheltuit ceva banuti pe 2 hobby-uri noi. M-am gandit si razgandit zile in sir pana sa ma hotarasc sa dau 300 lei pe 2 comenzi. Daca nu o sa imi placa? Daca ma apuc si renunt imediat, din lene sau lipsa de chef? Daca iese urat? Daca nu ma pricep? Si cineva care ma iubeste mult si pe care nu pot sa ma supar a ras si a zis ca sigur renunt imediat. Aici am incercat sa fac putina educatie. Sa ii explic ca trebuie sa ne incurajam unii pe altii cat mai mult. Mult mai mult.

Din nou – ce datorez si cui? Am cumparat chestiile alea din banii munciti de mine. Daca pierd timp, va fi timpul meu.

Pot linistita sa arunc la gunoi busuiocul si chestiile alea, daca nu iese. Am incercat.

Dar – daca nu as fi incercat, as fi avut mereu un gand: Cum ar fi fost daca?

Ce datorez si cui?